Mi-aduc și acum aminte prima dată când am auzit de Voluntari pentru Idei și Proiecte. Eram în prima săptămână de facultate, doar ce îmi cunoscusem colegii și tot timpul mă gândeam că mă așteaptă un nou început, un nou drum pe care trebuie să mi-l croiesc după bunul plac, departe de confortul de acasă. Stăteam într-o sală mare – A040 pe numele ei și așteptam să înceapă prelegirile ținute de profesorii facultății. Pe mine însă, mă atrăgeau mai mult câteva fețe străine, care stăteau în fața noastră, a peste 200 de tineri proaspăt studenți la o facultate de Comunicare și Relații Publice și care dădeau semne că așteaptă ceva. Acești tineri veniseră, de fapt, să ne prezinte oportunitățile pe care le putem avea dacă alegem să facem parte dintr-un ONGs; erau tineri de vârsta mea și un pic mai mari, care ne vorbeau cu o pasiune incredibilă despre…VIP, adică Voluntari pentru Idei și Proiecte. Tot ce trebuie să știți acum, pentru că nu doresc să vă plictisesc cu detalii neimportante de la început, e că regret că atunci am ales calea rațională; a fost un an aproape pierdut cu totul, în care mi-am petrecut timpul doar cu lucruri legate de facultate și…cam atât. Destul de trist, nu?

Ei bine, am regretat un an, dar apoi am avut ocazia să fac o altă alegere, care avea să mă schimbe destul de mult: în toamna anului 2011, am hotărât să pun bazele unei relații cu VIP-ul; mi-am dorit atât de mult să fac parte din această organizație, încât se pare că și ceilalți care m-au cunoscut în acea perioadă, și-au dat seama de acest lucru și au decis să îmi acorde o șansă. Timp de două săptămâni am fost într-o perioadă de probă, apoi din cei peste 500 de aplicanti, eu m-am numărat printre cei 100 acceptați, iar peste alte două săptămâni, eram deja membru organizator al unui proiect, al celui mai frumos (din punctul meu de vedere) proiect al acestei organizații: Studentul Anului; mi se zbârcea pielea chiar și atunci când îi pomeneam numele în cadrul unor discuții cu prietenii mei, atât de puternice erau sentimentele mele față de acest proiect și nu înțelegeam de ce.

Nu a trecut mult timp și am cunoscut oamenii alături de care trebuia să lucrez câteva luni bune; la început, nu prea îmi găseam locul alături de ei, pentru că aveam impresia că, asemeni proiectului care premiază elita în rândul studenților, eu mă aflam în postura de a lucra cu elita VIP-ului și credeam că locul meu nu era, momentan, acolo; simțeam că nu merit să mă aflu alături de ei. Pe parcurs însă, sentimentul acesta a dispărut cu totul, pentru că mi-am dat seama de ce sunt capabilă să fac dacă am un gram, nu mai mult, de încredere în mine; și pot spune că m-am surprins …plăcut. A urmat o perioadă aglomerată, atât în cadrul proiectului, cât și în organizație și la facultate, dar, oarecum, am reușit să îi fac față mai bine decât mă așteptam și a început să îmi placă zbuciumul care îmi organiza viața atunci și care îmi organizează viața și acum. Dacă mă gândesc mai bine, pot spune că a fost o perioadă frumoasă, urmată însă, de una neașteptată; neașteptată, pentru că proiectul nu mergea atât de bine cum îmi imaginam. Au trecut alte câteva luni, în care am început să lungim agonia proiectului. Gândind situația “la rece”, consider că eram cu toții într-o perioadă de negare, pentru că nu doream să vedem ceva evident, din simplul motiv că refuzam să credem că munca noastră, a unora dintre noi, nu a dat roade.

Nu de puțin timp, pot spune, am avut curajul să îi punem capăt, pentru că am conștientizat că, oricât de mult ne dorim să-l “resuscităm”, am pierdut pe drum câteva resurse importante, pe care nu le putem recupera. A fost o decizie grea pentru majoritatea membrilor proiectului, dar, a fost o decizie înțeleaptă; sau cel puțin așa consider eu.

Cu mult timp inainte să luăm această decizie, eu începusem să mă confrunt cu o dilemă în interiorul meu: îmi doream acest proiect, doream să îl construiesc eu de la început la sfârșit, doream să “intre” în mâinile mele pentru a scoate ce e mai bun din el; și așa, am început să visez și să îmi pun o mie și una de întrebări, care mă măcinau zilnic. Îmi era frică să aspir la el, dar, totodată, simțeam o dorință arzătoare în interior, care îmi dădea încredere să merg mai departe în nebunia mea. Nu știu cum, dar într-o zi cu soare (în suflet), m-am decis și mi-am spus ca POT să fac asta; pot să aspir la proiect, pentru că am planuri mărețe de îndeplinit, am lucruri importante de dus la capăt, lucruri pe care Studentul meu drag le așteaptă de ceva timp. Și atunci a început totul: mi-a intrat un sentiment de neliniște combinat cu o supradoză de motivație în interior, mi-a intrat un sentiment de teamă că poate nu voi reuși să exprim dorința care îmi îndruma pașii.

A fost o perioadă aglomerată, care nu venea tocmai bine; când ceilalți încheiau un an universitar și își pregăteau vacanța până la ultimul detaliu, eu, visam la altceva…visam să dorm pentru prima oară, după mult timp, peste 8 ore; visam la o vacanță care să mă facă mândră de mine atunci când se apropie de sfârșit; visam să fac ceva din care să învăț cât mai mult și știam exact ce trebuie să fac: pregătirea pentru acest proiect, indiferent care ar fi fost rezultatul final, îmi oferea aceste sentimente. Și așa, am hotărât, ca în locul cuvintelor mele, să las faptele să vorbească. Am apucat să dorm și peste 8 ore, am compensat cu alte nopți în care dormeam 3-4, maxim 5 ore, dar simțeam că la final, totul o să merite și așa a fost; toată oboseala acumulată, nopțile nedormite și grijile care mi-au coordonat câteva săptămâni bune existența, au meritat, pentru că mi-am îndeplinit un vis. Acum însă, au început alte griji, cu care o să mă confrunt cel puțin câteva luni bune de acum înainte, dar cei din jur îmi spun că e ok să simt asta, că sunt niște emoții de început. Așa o fi oare?…vom vedea. Cert este că nu pot să exprim ce simt acum, pentru că nu am avut timp să “diger” ce mi s-a întâmplat în ultima perioadă; tot ce pot să spun e că sentimentele mele pentru acest proiect au rămas la fel de intense și că încă mi se zbârcește pielea când îi rostesc numele; diferența este că acum înțeleg și de ce simt asta. Nu mă încântă statutul de Project Manager al proiectului Studentul Anului, pentru că încă nu simt că-l merit, din simplul motiv că nu am încă de ce să mă bucur. Greul de-abia acum începe și un Project Manager adevărat își merită această poziție atunci când a demonstrat că poate fi într-adevăr, un bun coordonator de proiect.

Îmi place să cred că am ajuns aici dintr-un anumit motiv și că oamenii care mi-au lăsat pe mână acest proiect, cred în mine și în ceea ce eu pot să realizez, iar toate aceste lucruri mă fac să îmi doresc să muncesc mai mult pentru el. Vara e pe sfârșite și pot spune că nu a fost o vară trăită degeaba; am învățat multe lucruri, am cunoscut oameni noi de la care am avut ce să învăț și m-am bucurat de ea la maxim, făcând ce mi-am propus la început: muncind la acest proiect; făcând un internship care mi-a dat de gândit, nu asupra a ceea ce vreau, ci asupra a ceea ce, cu siguranță, nu voi profesa în viitoare mea carieră de om matur; petrecându-mi timpul rămas liber alături de niște oameni care au crezut în mine, care îmi dădeau putere să merg mai departe atunci când simțeam că nu mai pot, care mă apreciază și pe care sunt o norocoasă că i-am cunoscut. Nu pot să-i numesc prieteni, pentru că înseamnă mult mai mult pentru mine, decât ce presupune această simplă denumire. A fost o vară frumoasă, de care o să îmi aduc aminte mult timp de acum înainte.

Tot ce sper acum, e ca la începutul verii viitoare să se vadă roadele muncii mele, iar eu, nu altcineva, să fiu mândră de ceea ce am realizat. Până atunci, promit că ne vom auzi curând.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *